Satul romanesc a fost mai in totdeauna vitregit in favoarea mai importantelor orase. Chiar daca orice oras mare de astazi are la oricine un sat amarat, populatia tinde se se distanteze de origine si implicit sa isi uite locul de unde a plecat.
In Romania acest lucru se simte din ce in ce mai tare. Satele devin tot mai parasite. Cele locuite sunt populate in mare parte de batrani si copii. Daca ar fi sa o luam cu inceputul ar trebui sa ne gandim la anii ’60 cand Romania a fost “lovita” de “o puternica presiune de democratizare, cele mai spectaculoase forme fiind: lupta impotriva cultului personalitatii, eliberarea culturii de schemele rudimentare ale proletculturismului, cresterea libertatii intelectuale, initierea criticii marxismului dogmatic. Despartirea ostentativa de Uniunea Sovietica a creat o noua speranta : o democratizare din interior care nu mai este restrictionata de controlo sovietic”. Tot aceasta perioada poate fi asemuita si cu declansarea asa zisei tranzitii (termen foarte placut politicienilor romani dupa 1989).
Toate aceste demersuri catre o societate mai buna au fost uitate in anii urmatori cand Nicolae Ceausescu a venit la putere. Daca la inceput lucrurile au parut ca vor merge bine cu timpul acesta a devenit un adversar acerbu a impotriva a tot ceea ce milita la inceputul carierei sale politice. Dintr-o dorinta numita atunci patriotica si anume indistrualizarea si colectivizarea fortata, acesta a reusit sa schimbe foarte mult imaginea satului romanesc. Odata cu industrializarea, locurile de munca in orase au devenit mult mai numeroase, satele incepand sa fie parasite de tineri care doreau sa plece cat mai departe de praful ulitelor. In urma lor au ramas batranii, copii si cei care nu au dorit munca la un stapan. In schimb insa cei ramasi in urma au trebuit sa se multumeasca cu putinul oferit de stat in proprietatea caruia erau acum toate terenurile si animalele taranilor. De aici a pornit totul. De aici a plecat apocalipsa satului romanesc.
Astazi satul incepe sa isi piarda identitatea, incepe sa fie uitat intr-un colt al preocuparilor cotidiene.
Dupa anul 1989 foarte multe sate romanesti s-au schimbat. Unele in bine altele in mai rau.
Ca sa intelegem cu adevarat satul romanesc trebuie mai intai sa intelegem oamenii care il ocupa.
Care este cu adevarat taranul roman? Este acela care a fondat aceasta tara si a intretinut-o, el singur prin munca lui, intretinandu-i si pe cei care nu meritau. El este poate prea tolerant, asta poate pentru ca este foarte religios. Este si un filosof in adancul lui si un razboinic in slujba adevarului atunci cand este cazul. Ultima rabufnire, manifestare a taranului razboinic a fost acum 100 de ani in 1907 dar si atunci luptand dirijat de o forta straina care profita de focul sau interior.
Astazi majoritatea traditiilor romanesti sunt pierdute si irecuperabile, feciorii de tarani adevarati preferand munca in afara pentru un pumn de bani decat sa isi recunoasca radacinile si sa isi indeplineasca adevarata menire.
Liviu Rebreanu, autor roman si mare indragitor al taranilor declara: “Multi invatati considera nasterea si inceputurile neamului romanesc drept o enigma si un miracol sau in sfarsit, ceva inexplicabil prin obisnuitele metode istorice. Este fara indoiala, o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul nostru, in mijlocul tuturor uraganelor, dar taranul roman, existenta lui permanenta pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta si altele care ne privesc. Taranul e inceputul si sfarsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic de tarani am putut sa ne pastram fiinta si pamantul “.
Satul romanesc a asteptat integrarea europeana la fel cum asteapta sarbatoarea Pastelui: imbracati cu hainele bune, mergand la biserica pentru a aprinde o lumanare de noroc si sprijin de la Dumnezeu pentru sanatate in casa si noroc pentru copii, asternand masa in sufragerie si sarbatorind, cu familia, cu vecinii si prietenii - cu cei cu care si sta de obicei la o vorba de la politica, integrare, telenovele si altele - privind si comentand artificiile organizate de autoritatile nationale sau locale, sau la televizor, la fel ca de Revelion, programul special „de integrare”, unde guvernantii, politicienii, analistii si moderatorii tuturor posturilor nationale, locale sau rurale au discutat, analizat, au dat legatura in diferite orase pentru a avea o privire de ansamblu, de cum traieste romanul acest momentul istoric. S-au bucurat de sarbatoare, de micii si berea (date de autoritatile „alea mai bogate”- eventual!) „pe gratis”….si, incepand de a doua zi, inca mahmuri, au plecat la munca de fiecare zi.
Satul romanesc se pierde insa usor cu usorul. Acum tot ceea ce consideram noi sate nu sunt decat umbre ale trecutului cu ulite prafuite, cu case darapanate, fara apa curenta si bude in fundul curtii . Acestea sunt afectate de depopulare, rate ridicate ale somajului, saracie lucie si lipsa cunostintelor. Acestea ii imping pe tarani la practicarea unei agriculturi de subzistenta vara si iarna la incalzirea cu stiuleti sau lemne luate pe sest din padurea de pe hotar. Dezvoltarii haotice care altereaza mediul natural si specificul local din zonele rurale trebuie sa i se puna punct. Vream sa vizitam un sat de munte unde nu sa nu gasim o vila cu termopane si piscina in fata. Treptat, treptat toata samanta de romanism din aceste sate dispare. Oamenii simpli de la tara nu se mai folosesc de carute trase de cai majestosi ci de ATV-uri cu remorca. Femeile nu mai vorbesc de ce a facut “a lu’ cutarica” ci ce s-a mai intamplat prin ultimele telenovele.
Uniunea Europeana a facut mai mult rau satelor decat bine. Le-a deschis oamenilor apetitul pentru bani, pentru castiguri mult mai usoare. Taranul roman a lasat agricultura in paragina cu ajutorul masiv al autoritatilor care nu au stiut sa il protejeze in fata importurilor masive de produse alimentare din strainatate. Asa am ajuns sa strambam din nas la piata cand pe mese vedem o rosie mai mica sau un ardei care nu are culoarea de galben fosforescent cu care ne-am obisnuit la supermarket. Ceea ce nu constientizam este ca produsul taranului este cel pe care ar trebui sa il cumparam nu pe cel adus din strainatate chiar daca si acolo tot de un fiu sau o fica a unui taran roman este muncit. Tot vizavi de agricultura as mai putea vorbi de zootehnie care la satele romanesti este ingropata de mult. Pana acum ceva ani, acesti oameni nu cumparau alimente de origine animala din magazine aveau tot ce le trebuie in propria curte. Acum in fiecare sat exista cate o alimentara in care, in rafturi prafuite si mizere stau crecanati pui din Ungaria sau carnati din Brazilia.
Cu toate acestea, noi orasenii avem impresia ca taranul roman o duce bine. Ca pensia aia de la CAP ii ajunge si-i ramane. Ca face suficienta miscare pe camp, asa ca n-au cum sa se-apropie bolile de el. Ca-n sate e totul verde si frumos, ca taranul e ferit, prin viata lui simpla si linistita, de sifilis si de alte nebunii, specifice orasului. Ca vracii si leacurile babesti au disparut. Ca nu mai sunt mentalitati absurde si prejudecati. De unde! Satul romanesc este in schimbare din ce in ce mai rau. Multi il parasesc pentru ca este prea sarac pentru a le mai indeplinii cerintele. Tinerii pleaca in strainatate fara a se mai uita inapoi la parintii pe care ii lasa in prag. Iar acestia pe masura ce odraslele lor incep a le trimite bani, cum nu au avut pana atunci nici in vise, ce fac? Uita ce sunt! Incep sa desconsidere obiceiurile pe care pana acum le respectau cu strasnicie. Religia si spiritualitatea la sat erau candva lucrurile cele mai respectate. Mai intai te duceai la preot cand aveai vreo problema si apoi la autoritatea statala care putea sa te ajute in demersul tau. Acum insa lucrurile s-au schimbat drastic. Biserica este privita de multi decat ca un mijloc de a-ti arata averea, de a te vedea consatenii ce masina ti-ai mai luat sau cu haine esti imbracat.
Cand ne gandim la spiritualitatea din satele romanesti nu ne vin in minte decat franturi de imagini din satele din Maramures, unde femeile si barbatii inca se mai imbraca in costum national cand se duc la slujba. Aceste locuri insa sunt din ce in ce mai putine, curand nemairamanad din ele decat franturi de fotografii, facute de vreun strain si aruncate in coltul unui sertar cu amintirea distanta a unei tari pe care a vizitat-o intr-o vara.
Toate neajunsurile satelor poate s-ar rezolva in vreun fel daca la carma lor ar sta oameni educati, oameni care ar stii ce sa faca cu diferitele fonduri care li sunt atribuite. Din pacate aceste functii sunt ocupate de fosti muncitori necalificati fara nici o diploma in domeniul administratiei. De la ei pleaca vina. Nu au invatat inca cum trebuie organizat totul pentru a fi cat mai bine pentru consateni. Daca tot a venit vorba despre educatie trebuie spus ca aceasta la sate lipseste cu desavarsire. Putini copii care mai populeaza aceste asezari rareori se duc la scoala fie din vina parintilor care nu au bani pentru ai sustine fie din cauza autoritatilor care nu le usureaza cu nimic mijloacele catre educatie. In Romania sunt inca sate in care scolile nu au curent electric sau la care copii ajung dupa vreun drum de cativa kilometrii, infruntand primejdii precum prapastii, drumuri foarte proaste si chiar animale salbatice, cum se intampla prin unele catune uitate de lume.
Cand viata iti rezerva atatea greutati inca de la o varsta frageda cum sa nu vrei sa parasesti acel loc, sa te duci cat mai departe si sa uiti de tot? De aceea multi copii care pleaca la scoala din vreun sat rar daca mai vin pe acasa si pana si in acele dati nu stiu cum sa plece mai repede.
Pe langa agricultura, credinta si educatie, satele romanesti mai au o mare problema. Sanatatea. Daca in orasele mari cand nu vrei sa te duci la un spital ai posibilitatea de a avea un consult la un cabinet particular, aici nu ai decat o singura optiune: dispensarul satesc. Acolo de cele mai multe ori te asteapta un medic care abia a terminat facultatea, copiind si mituind in stanga si in dreapta care mai mult ca sigur pentru pentru o boala iti va da medicamentul alteia fara sa se gandeasca de doua ori. Pe langa aceasta in cazul in care- “Doamne Fereste” -ai vreo reactie alergica nimeni nu are ce sa iti faca, pana si banala butelie de oxigen lipsind cu desavarsire din asa zisele cabinete medicale.
Satul romanesc trebuie salvat. Ne pierdem identitatea nationala prin decimarea acestor asezari. Ceva trebuie facut si cat mai repede de autoritatile statului. Nu trebuie sa ne gandim la sat ca la un loc uitat de lume in care sa ne izolam de forfota orasului, de zgomotul multimilor ci ca la un loc in care pacea sufleteasca trebuie sa se completeze cu linistea fizica.
Eugel Lovinescu poate incheia acest eseu printr-un fragment de la discursul rostit la Academia Romana in anul 2006: “La noi, singura realitate permanenta, inalterabila, a fost si a ramas taranul. Atat de mult ca, de fapt, taranul roman nici nu e taran ca la alte popoare. Cuvantul insusi e de origine urbana, cel putin in semnificatia actuala. Taranul nu-si zice niciodata taran. Doar in vremile mai noi si sub influente politice a patruns si la tara cuvantul, spre a indica pe omul de la sat in contrast cu cel de la oras. Taranii insa numesc pe tarani, simplu, oameni. De fapt, taranul n-are nume pentru ca nu e nici clasa, nici breasla, nici functie, ci poporul insusi – omul roman. Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar mai atarna, in aceeasi masura, si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.”
Foto: Oana - Elena Vedinas : Satul romanesc in expozitie
